Forum de discutii P.N.T.C.D. :: Rãzboaiele pierdute ale democraþiei româneºti postcomuni

Trimis: 08/11/2006 23:08

Rãzboaiele pierdute ale democraþiei româneºti postcomuniste

CLASA POLITICÃ - SOCIETATEA CIVILÃ ªI BISERICA

România anului 2006. Suntem la 16 ani de la consumarea evenimentelor care au dus la prãbuºirea comunismului în decembrie 1989 - fenomen urmat de instalarea pluripartitismului politic ºi, implicit, de ceea ce astãzi numim „originala democraþie postdecembristã” – la ºase ani de la „eºecul” care a marcat întâia guvernare democraticã proeuropeanã a României sub auspiciile CDR, ºi la doi ani de la preluarea puterii politice de cãtre Alianþa PNL-PD, sub deviza „Dreptate ºi Adevãr”. Dincolo de aceste jaloane, sã le spunem „europene”, ale istoriei României postcomuniste, se aflã tãrâmul zbuciumat ºi întunecat pe alocuri al guvernãrilor social-democratice, dominate de teroarea mineriadelor succesive orchestrate sub oblãduirea expreºedintelui Iliescu în perioada 1990-1999, respectiv de flagelul devastator al corupþiei ºi al mafiei economico-politice aflate sub directa îndrumare a expremierului Adrian Nãstase. Au fost, toþi aceºti 16 ani, un interval de timp care ne-a marcat definitiv ca neam ºi ca indivizi, fie ºi numai pentru cã au fãcut posibilã o mare cantitate de aºteptãri ºi de speranþe într-un viitor mai bun, dar mai ales întrucât, în ciuda greutãþilor, obstacolelor, deziluziilor ºi al manipulãrilor orchestrate politic, România se aflã în situaþia de a fi acceptatã ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeanã. Am parcurs un drum de-a lungul cãruia elucubraþiile antidemocratice ale camarilei stângiste iliesciene au fost domolite, mai mult sau mai puþin, de „entuziasmul” unei opoziþii dezbinate, fracturate, incapabilã sã producã ºi sã promoveze cu consecvenþã programe politice adaptate nevoilor ºi dificultãþilor perioadei de tranziþie. Cum se explicã aceastã dezolantã, din punct de vedere politic, civic sau economic, situație de fapt în care se aflã România e greu de spus, în condiþiile în care majoritatea þãrilor din fostul bloc comunist (exceptând, poate, doar Albania) au depãºit demult handicapurile tranziþiei, înscriindu-se pe o stabilã direcþie europeanã. Sau poate cã în culisele acestei întârzieri a României spre o democraþie stabilã, fundamentatã pe normalitatea politicã, echilibru social ºi eficienþã economicã se aflã ultima „mare revelaþie” a politicii româneºti postdecembriste, care priveºte deconspirarea securitãþii ºi demascarea colaboratorilor acestei structuri represive a regimului comunist, prin desecretizarea dosarelor politicienilor, liderilor de opinie, jurnaliºtilor, preoþilor ºi a tuturor factorilor de decizie care au semnat note informative cãtre fosta Securitate.

Fãrã îndoialã cã, privind retrospectiv, dintre toate dezastrele care au „marcat” pe termen lung istoria României postcomuniste în cei 16 ani de „democraþie originalã”, cele mai dureroase ºi mai umilitoare au fost ºi sunt rezultatul eºecurilor consecutive care au afectat componenþa, valoarea ºi probitatea moralã a clasei politice, tonusul ºi propensiunea spre schimbarea mentalitãþilor în cazul societãþii civile, respectiv dimensiunea axiologicã, autentic creºtinã ºi implicarea socio-politicã a bisericii. În mãsura în care clasa politicã româneascã, societatea civilã, biserica ºi cultele religioase sunt pilonii de rezistenþã în jurul cãrora se structureazã întreg sistemul de valori, credinþe ºi idealuri ale oricãrui popor cu pretenþii de civilitate, în cazul României sunt tot atâtea înfrângeri ruºinoase, eºecuri dureroase, abdicãri morale impardonabile ºi, mai presus de toate, veritabile „rãzboaie” pierdute în confruntarea cu provocãrile unei societãþi aflate în „tranziþie” spre democraþie.

În ceea ce priveºte clasa politicã, dupã ce sãptãmânile trecute l-am auzit pe senatorul ex-PSD ºi fost director al Serviciilor de Informaþii Externe, Ioan Talpeº, susþinând public cã în 1990 România nu avea altã alternativã politicã decât sã aleagã „între rãu ºi mai rãu”, adicã între pandemicul (ºi maleficul!) FSN, fundamentat pe fosta nomenclaturã comunistã, secondatã de o bunã parte din fosta securitate, ºi sporadica, atât ca reprezentare cât ºi ca poză publicã, opoziþie democraticã constituitã din partidele istorice PNÞCD, PNL ºi PSDR, iluziile privind reforma clasei noastre politice s-au nãruit cu totul. Dacã la asta se mai adaugã ºi declaraþiile preºedintelui Bãsescu privind confruntarea cu „sistemul ticãloºit”, respectiv actuala „dosariadã privind deconspirarea colaborãrii cu fosta Securitate a unor politicieni cu o excelentã imagine publicã, nu mai rãmâne chiar nimic în picioare. Actuala clasã politicã trebuie sã disparã, pentru a face loc în spaþiul public celor, puþini câþi or mai fi, rãmaºi neatinºi de morbul comunismului ºi de stigmatul de colaboraþioniºti sau de informatori.

Societatea civilã, la rândul ei, este unul din angrenajele a cãrui funcþionare defectuoasã se aflã la originea crizei ºi a impasului moral prin care trece România de 16 ani, fenomene generate de lipsa de repere valorice ºi, mai ales, de incapacitatea de a se desprinde de mentalitãþile (racilele) trecutului ºi de a promova competenþa, onestitatea, demnitatea ºi spiritul de performanþã la nivelul instituþiilor ºi al posturilor de decizie. Victimã ºi victimizator în acelaºi timp, spaþiul public românesc a fost ºi este intoxicat de reprezentanþi ai fostului regim care, prin poziþiile cheie deþinute în redacþiile unor mijloace mass-media, dar nu numai, au contribuit din plin la crearea unui climat socio-politic nefast, îmbibat de prejudecãþi, resentimente, urã, frustrãri, angoase ºi deziluzii insolvabile.

La rândul ei, biserica, în ciuda faptului cã se bucurã de cea mai mare popularitate ºi încredere în rândul oamenilor, se dovedeºte a fi o structurã fragilã ºi inconsecventã îndată ce este vorba de a gãsi soluþii amiabile pentru rezolvarea unor situaþii conflictuale (a se vedea refuzul categoric al bisericii ortodoxe române de a restitui bisericii greco-catolice, în acord cu normele unei democraþii elementare, proprietãþile confiscate de statul comunist). Dacã la asta mai adãugãm ºi recenta „ameninþare” privind demascarea colaborãrii cu fosta Securitate a numeroºi membri ai clerului, rezultã un tablou deloc optimist pentru spaþiul religios românesc.

În mod straniu, falimentul clasei politice, eºecul revigorãrii spiritului civic ºi amendarea poziþiei de reper valoric al bisericii, într-o societate mãcinatã de discordie ºi urã, par a fi legate unele de altele printr-un liant care nu este decât excrescenþa invizibilã lãsatã moºtenire României postdecembriste de cãtre defunctul ºi de tristã amintire regim comunist, respectiv de cele peste 3 milioane de dosare privind colaborarea cu Securitatea. E greu de spus dacã deconspirarea colaborãrii cu structurile represive ale comunismului va duce ºi la îmbunãtãþirea clasei politice, respectiv la însãnãtoºirea climatului social ºi al impunerii bisericii ca model de conduitã moralã, cel puþin atâta timp cât nu se vorbeºte nimic de condamnarea comunismului ca regim care a fãcut posibile toate aceste infirmitãþi ale societãþii româneºti. Meritoriu însã, în tot acest demers, care ar fi fost natural sã se deruleze fără întârziere dupã prãbuºirea regimului incriminat, este faptul cã se creeazã, pentru prima datã în istoria României postcomuniste, contextul necesar pentru a oferii „corpului social” românesc mijloacele pentru a se vindeca definitiv de „pecinginea” numitã comunism.

Prof. univ. dr. Ioan B. Marcus

Preºedinte PPCD (PNÞCD) Cluj Napoca